M-au slujit cu credință în ultimii zeci de ani. Mi-au fost întotdeauna aproape, le-am putut scoate din joben ca un scamator dibaci, gata să explic aproape orice cu ajutorul lor. Dar uite că și ele au hachițele lor, ca și mine. Au plecat într-o zi de decembrie, trântind ușa în urma lor și azvârlindu-mi în față un mănunchi de litere încâlcite și țepoase. Atât și o mare tăcere.
La început nu mi-a păsat. N-au decât să plece. Până la urmă ce mi-au adus, mi-am zis. Mai mult belele decât avantaje. Apoi absența lor s-a făcut asurzitoare și am început să le duc dorul. Treptat, am tânjit după ele ca după orice iubire care nu doar amenință să plece, dar te și lasă singur, ca pe un nimeni în drum.
A fost greu să le aduc înapoi. Am plâns, le-am certat, le-am implorat. Le-am invocat cu argumente. Degeaba, duse erau. Începusem să cred că le-a trecut vremea, cum trec toate pe lumea asta. Ei, bine, într-o oarecare zi, s-au întors. Au intrat pe furiș și s-au așezat în fotoliu torcând cuminți, ca niște pisici venite de pe acoperiș. Și cuvintele mai pleacă, am constatat. Dar uneori se întorc.
Daniela Damian. Păreri de rea. 