Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Noiembrie 2008

Pentru că umblă vorba prin oraş că aş fi dat în judecată Spitalul Judeţean din Timişoara şi aş fi câştigat, e cazul să confirm povestea. Nu am dat în judecată instituţia în sine, ci conducerea acesteia, şi nu pentru bani sau pentru reangajare, cum ar crede unii, ci pentru un principiu – o instituţie nu trebuie să fie moşia şefului ei, oricât de mult ar crede el asta.

Iată cum au stat lucrurile, şi aici voi cita dintr-o sesizare a mea făcută către Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiş, sesizare pe care nu am mai depus-o, pentru că un astfel de „război” mi-ar fi consumat aiurea resursele psihice:

M-am angajat la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă din Timişoara în data de 18.06.2007, în urma unui concurs pentru postul de consilier relaţii publice. Începând din luna aprilie 2008, după demisia din funcţie, în luna martie, a fostului manager, am fost supusă încontinuu unor presiuni şi discriminări din partea noului manager interimar, dr. Jecu Avram. Întrucât persoana mea nu îi era pe plac sau, după cum mi-a dat de înţeles în numeroase ocazii, nu eram pe placul altor oameni importanţi, m-a supus unui tratament discriminatoriu şi unor presiuni psihice greu de suportat, în mai multe rânduri, cu scopul de a mă face să demisionez, întrucât mă angajasem pe vremea vechii conduceri a spitalului. Sunt perfect conştientă că un tratament discriminatoriu este dificil de demonstrat, dar cum altfel aţi putea numi modul în care mi se adresa periodic atenţionându-mă că am mulţi „neprieteni” sus-puşi, „să am grijă ce fac, cum mă port şi cu cine vorbesc, mai ales din afara spitalului”, (mai mult…)

Anunțuri

Read Full Post »

Prieteni de campanie

Ieri mi-a scris „prietenul meu” Radu Lambrino. Un prieten de campanie, desigur. În care campanie, eu îi sunt doar o prietenă anonimă, aşa cum şi el a fost pentru mine, în ultimii patru ani, un parlamentar anonim. Pe două coli frumos scoase la imprimantele domnului Nae Laslău (Arbeit macht fraieri în 30.000 de exemplare), domnul cu nume de rezonanţă grecească (şi chiar de poveste romantică, între prinţi şi domnişoare din high-life-ul interbelic) se străduieşte să mă convingă de ceea ce în termeni vulgari s-ar traduce prin „toţi ne minte”. Numai el, desigur, străluceşte, cu aura lui de tip bogat, bine hrănit şi bine trăit (prietenul – de astă dată pe bune – Google mi-a evidenţiat un articol al lui Silviu Florescu din Renaşterea din 2005, unde se află un portret destul de reuşit al domnului candidat Radu Lambrino – Publicitate cu duplicitate), numai el îmi spune adevărul. (mai mult…)

Read Full Post »

Într-o ţară normală, dintr-o Europă normală, ceea ce se vede cu ochiul liber de turist curios prin Băile Herculane ar părea imposibil. Un patrimoniu inestimabil de clădiri superbe se degradează pe zi ce trece. Etichetele cu „monument istoric”, „clădire de patrimoniu” sau ce-o mai fi scris acolo sunt un prim pas care nu încălzeşte pe nimeni. Din toată galeria de vechi hoteluri şi vile, doar hotelul Ferdinand a fost reabilitat. Nu sunt prima care scrie asta şi, probabil, nici ultima, dar n-am rezistat ispitei. Să fi avut ungurii (austriecii, nemţii, francezii) o asemenea staţiune, cu o vilă unde a adăstat peste o lună împărăteasa Sissy, ca să dau doar un exemplu, ar fi transformat-o într-o perlă a turismului.

O ţară frumoasă, dar, din păcate, locuită. Natura a dăruit locul cu de toate, numai oamenii, ca mai peste tot în România, sunt jalnici. La Herculane s-a furat ca în codru şi unii au făcut punga groasă. Ceilalţi, investitori în turism oneşti, au ajuns să-şi construiască pensiuni agăţate în stâncă şi expuse din plin zgomotului şoselei naţionale. Noroc cu ele, că la hotelurile ceauşiste nu are rost să încerci. Mai bine o cameră nouă, curată şi o mâncare bună la o astfel de pensiune, cu 80 de lei pe noapte, decât o cameră dublă, cu mobilă veche, cu 195 de lei la „Roman”. O fi minunat peisajul, dar mâncarea e sleită şi chelnerii plictisiţi. (mai mult…)

Read Full Post »