Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Octombrie 2008

Ce-i aia „jurnalişti cu renume”?

Un patron dintre aceia ce stau bine în vreun top menţiona, zilele trecute, gustul amar pe care i l-ar fi lăsat relaţia cu presa, mai exact, cu anumiţi „jurnalişti cu renume”. Tot rumeg de atunci noţiunea asta şi nu reuşesc să-i dau de capăt. Ce-i ăla jurnalist cu „renume” (faimă etc.)? Cum se capătă „renumele” ăsta, mai ales într-un oraş de provincie ca Timişoara, cu o presă – să mă ierte ziariştii care îşi câştigă pâinea din cuvinte, dar ăsta-i adevărul – cam leşinată şi roabă aproape deplină a cooperativei?

Umblând cumva la teorie, ce ar trebui să aibă un jurnalist? Păi, ia să vedem… Ceva şcoală – de stat sau particulară, nu contează, că realitatea bate facultatea –, să scrie corect româneşte (Oh, Doamne, limba română e tare grea!), să scrie bine (plăcut cititorului, într-un limbaj alert, viu, care te conectează la articol), să aibă idei noi, intenţii bune, relaţii. Da, era să uit: să-i placă ceea ce face. Pentru „renume”, tot teoretic, ar trebui să aibă exclusivităţi, materiale de impact, cojones, pur şi simplu. (mai mult…)

Anunțuri

Read Full Post »

Începe campania!…

Vrem, nu vrem, vine campania pentru parlamentare. Până la urmă, din cât am studiat, uninominalul ăsta îţi îngustează, de fapt, plaja de opţiuni. Adică, stai in cuşca (colegiul) ta şi trebuie să pui ştampila cam tot pe ce au hotărât minunatele partide să-ţi ofere. Dacă, să zicem, candidatul tău preferat e în alt colegiu, poţi să-l uiţi. Iar când vine vorba despre redistribuiri, te ia cu durere de cap. Îmi pare rău, dar nu mă simt mai bine reprezentată în acest mod. Mă aşteptam la ceva mai mult, după atâtea discuţii, de ziceai că e însăşi soarta patriei în joc. Aiurea, e aceeaşi goană după ciolan, cu regulile puţin revizuite.

Mă distrează că am văzut deja ditamai mash-ul pe un bloc din Aradului. În mod sigur, or mai fi şi altele, deşi campania nu a început încă oficial. Va fi jegos. Vorba ceea, va fi o luptă pentru pace de nu va rămâne piatră pe piatră.

Dar, să nu uităm să ne alegem stăpânii cu grijă…

Read Full Post »

Uite că mai sunt doar vreo câteva zile şi va avea loc concursul pentru postul de manager al Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă din Timişoara, după un interimat de şapte luni. Pentru toţi cei care aveau vreo îndoială, interimarul Jecu Avram se va înscrie la concurs, după cum a declarat încă din iulie, moment în care şi-a dezvăluit şi o parte din ambiţioasa-i strategie: „Mă voi înscrie la concurs și printre planurile mele se numără rezolvarea problemei datoriilor pe care le are spitalul. Trebuie să ţinem unitatea pe linia de plutire, să nu mai fie haosul de anul trecut, când întreaga activitate a fost perturbată din cauza lucrărilor” (Agenda zilei, 16.07.2008).

Actualul manager al Judeţeanului este, de fapt, o figură tristă. Deşi, personal, mi-a făcut mult rău, îl compătimesc şi n-aş vrea să fiu în pielea lui. Trebuie să fie tare trist să te afli în fruntea unei instituţii ştiind că ai fost pus acolo nu pentru cine ştie ce merite, ci pentru a regla conturile altora, pentru a fi, de fapt, o marionetă. Desigur, după cum îmi spunea chiar domnia sa într-o discuţie despre solidaritatea de breaslă, între medici (spre deosebire de ziarişti) funcţionează această solidaritate, pe bază de „interese comune”.

Să vedem ce interese şi-ar fi putut rezolva dommanager în scurta, dar fructuoasa lui perioadă în fruntea instituţiei? Chiar la primul comitet director, a rezolvat angajarea fiului său în spital. Se pare că tânărul a avut ceva necazuri cu rezidenţiatul. După cum dezvăluia, nu demult, amicul Google, la examentul de rezidenţiat pe specialităţi chirurgicale din 2002, candidatul Avram J. Iulian Octavian a obţinut punctajul 0,00. Destul de jenant pentru fiul a doi reputaţi universitari de la UMFT. Lucrurile s-au aranjat mai târziu, pentru că UMF e o mamă bună, iar solidaritatea universitară e chiar mai presus de cea medicală, mai ales când vine vorba de familii. Vlăstarul profesorilor Jecu şi Rodica a fost făcut asistent universitar şi a ajuns medic specialist în chirurgie, că doar nu era să fie trimis să facă medicină de familie sau cine ştie ce chestii degradante la pedigreeul lui. Iar prima mişcare a tatălui a fost să-şi aducă feciorul întâi în spital, că e mare criză de specialişti, apoi lângă sine, la Clinica I Chirurgie, sub oblăduirea prof. Teodorescu, care – neamurile nu ni le putem alege – e văr bun cu prof. Vermeşan, principalul susţinător în funcţia de manager al prof. Jecu. Punct ochit, punct lovit. Junele va avea, mai mult ca sigur, o strălucită carieră medicală şi universitară, mai un studiu semnat cu tăticu, mai o proptă, mai un proiect de cercetare şi s-a scos!…

Punctul unu de la capitolul „interese comune” a fost rezolvat. La schimb, figurile care au iritat oarece feţe domneşti din scaune înăltuţe, au fost eliminate. Lui Ovidiu Maxa, şeful Serviciului Tehnic, i s-a făcut un dosar penal. Directorul administrativ Virgil Anghel a fost făcut să plece. În 24.09.2008, managerul interimar, se minuna în „Renaşterea bănăţeană”: „Nu se ştie dacă lucrările au fost efectuate deoarece coloanele sunt în zid. Actele spun că sunt făcute în perioada în care a fost manager Mihai Ionac. Pentru a vedea dacă aşa stau lucrurile ar trebui să facem o expertiză, însă nu ne permitem acest lucru din cauza preţului ridicat, de 60.000 de lei. Mai mult, şeful serviciului tehnic, Ovidiu Maxa, şi directorul administrativ, Virgil Anghel, au demisionat”. Desigur, asta o spune după ce în decembrie 2007 se văita că sunt atât de multe lucrări în spital, încât mai avea puţin şi făcea implozie. Oricum, în Judeţean nu s-a mai lucrat nimic în acest an, nici vorbă să se refacă ceva. Şi dacă asupra unor firme planau suspiciuni că n-ar fi schimbat ţevile (http://stiri.rol.ro/content/view/134527/2/), nu ştiu cum se face că aceeaşi firmă a primit şi în 2008 contractul de Reabilitare instalatii termice si instalatii sanitare etapa II-executie, corpurile : B,C,D,E,F,G, în valoare de 1.672.268 RON (http://www.dgmarket.ro/eproc/np-notice.do?noticeId=2581013). Deci, mai întâi spui că firma nu a înlocuit ţevile, iar apoi îi mai dai un purcoi de bani şi în anul următor. Foarte tare!

Gata cu reparaţiile, să trecem la „rezolvarea problemei datoriilor pe care le are spitalul”. În rezumat, „deja am depăşit bugetul”, zice managerul interimar, la 29.09.2008, în R.B., iar în Adevărul din 21.08.2008 ai putea jura că a luat-o pe urmele lui Mihai Ionac: „Jumătate dintre şefii de secţie din Spitalul Judeţean din Timişoara au fost atenţionaţi de managerul unităţii că au cheltuit mai mulţi bani decât era prevăzut în bugetul clinicii. „Le-am spus să se încadreze în cheltuieli. Până acum a mers, de acum nu ne mai putem permite. Şefii de secţie doresc prea mult fiecare pentru secţia lui. Acum îi atenţionăm, dar îi putem şi sancţiona”, a declarat managerul spitalului, Jecu Avram.El spune că spitalul a plătit patru sute de mii de lei pentru cheltuielile suplimentare ale secţiilor, în primele şase luni ale anului. Riscul nesăbuinţei medicilor este ca unitatea să rămână, din septembrie, fără bani pentru tratamentul pacienţilor”. Mă rog, unii factori importanţi din sănătate susţin că depăşirea bugetului e o treabă penală pentru manager, dar cui îi mai pasă acum?

Deci, totul merge de minune în Judeţean, după cât se pare, mult mai bine decât pe vremea „haosului ” instaurat de Ionac. Să trecem la dotarea cu aparatură performantă. Sau s-o încadrăm tot la „interese comune”? Nu contează. E tot aia. În ianuarie 2008, spitalul făcea o cerere de oferte pe achiziţii publice pentru un Contract de furnizare ecocardiograf ultrasonic cardiovascular, în valoare de 353.848 RON. Scurta revenire în funcţie a lui Mihai Ionac a întrerupt, probabil, procedura, pentru că un ecocardiograf şi mai bun urma să fie primit de spital pe baza unui proiect de cercetare. Povestea se reia, însă, în aprilie 2008, iar contractul, în valoare de 339.440 RON, este atribuit firmei Siemens. Este de prisos să spunem că aparatul atât de valoros nu putea intra decât în utilizarea Clinicii de Cardiologie, condusă de nimeni altcineva decât de soţia domnului manager interimar. Încă o dată, punct ochit, punct lovit. Cât despre alte noi dotări cu aparatură, nu prea poate fi vorba. Cel puţin, nu la un asemenea nivel financiar.

Read Full Post »

Cu dedicaţie specială pentru toţi mârlanii, în limbaj de cartier, ca să priceapă şi ei.

Read Full Post »

Ziua mârlanilor

Prin nişte nefericite împrejurări, am fost silită azi să am de-a face cu mai multe mârlănii pe unitatea de timp ca în ultimii zece ani, aşa că o declar, fără nici o rezervă „Ziua mârlanilor”.

Primul mârlan, om de top, dar fără cei şapte ani de-acasă, a simţit nevoia să se dea cocoş faţă de trei femei pe care nici măcar nu le cunoştea şi nici nu erau angajatele lui. Mârlanul de top intră în birouri şi nu dă „bună ziua”, vorbeşte despre persoane care sunt de faţă ca despre nişte obiecte, ridică tonul şi insultă nişte femei, iar slugoii de lângă el, foarte înalţi şi foarte ţepeni cu subalternii, se fleşcăiesc şi nu mai rămâne din ei decât puţinul arivism din care şi-au făcut chip cioplit. Mârlanul de top e urmărit penal, dar se poartă ca şi cum ar fi un monument de moralitate, dă lecţii şi e băţos, că aşa se trăieşte şi se face avere în România de azi. Îl secondează un alt mârlan, mai cărunt şi mai subtil, care a primit „azil politic” la primul mârlan, după ce a băgat mâna până la cot în banii statului şi a fost şi judecat pentru asta. Mârlanul doi îi şuşoteşte măgării la ureche marelui mârlan, că la asta se pricepe. Bravo lui!

Al treilea mârlan e din altă specie. Din cea a mârlanului şcolit, care vrea să pară popular. Şi când „fraternizează” cu foştii subalterni, îi mai scapă câte una de maidan, că aşa ştie el că dă bine. Dacă cineva i-ar fi spus nevesti-si că fiu-său e „puradel”, i-ar fi rupt capul. Dar aşa, că tot poartă o conversaţie lejeră, îşi permite să numească odraslele unei femei „puradei”, fără nici o apăsare că zice o mârlănie. Bravo, băiete, ţine-o tot aşa! De fapt, în ţara unde ministrul de externe se trage de şireturi cu regele Spaniei, ăsta e un mizilic.

Fiindcă mârlănia e la mare preţ, mă gândesc să propun oficializarea „Zilei mârlanilor”. Să aibă şi ei ziua lor. Că „e” mulţi şi merită.

Read Full Post »

Ca să vezi!

Patronii „cârnăţari” ne-au distrus presa

Perioada 2004-2005 a insemnat scandaluri, demisii si reorientari pe piata mass-media din Romania. Ion Cristoiu a analizat pentru Jurnalul National cauzele care au facut din a patra putere in stat, presa, o afacere a „cârnăţarilor”.

Jurnalul National: In anul 2004-2005, care a coincis cu perioada preelectorala, electorala si postelectorala, am asistat la multiple scandaluri in mass-media, culminand zilele acestea cu demisia redactiei Adevarul… Ce anume le-a generat?

Ion Cristoiu: Cred ca 2004-2005 reprezinta un moment de trecere de la presa grupata in jurul unor personalitati, in jurul unor lideri de opinie, catre presa functionareasca, condusa mai ales de surubari, de jurnalisti fara dimensiune, care nu ridica nici o problema patronatului. Este clar ca presiunea pentru aceasta trecere la un tip de vidare de personalitati a publicatiilor vine dinspre factorul politic, atat dinspre fosta Putere, cat si dinspre actuala Putere. Aceste presiuni insa functioneaza doar asupra acelui patronat de presa care nu s-a consolidat, asupra cârnăţarilor, cum le spun eu, adica acei indivizi care si-au facut ziare, televiziuni, radio ca sa le iasa o afacere cu bascheti, sa se poata razboi cu alti cârnăţari, sa nu ajunga la inchisoare si sa poata exercita, la randul lor, presiuni asupra factorului politic.

Dvs. sustineti teza ca nici un ziar important nu poate exista fara o personalitate in jurul careia sa graviteze. Credeti ca acest proces de golire a publicatiilor de personalitati este ireversibil?

Sa nu uitam ca pana in acesti 15 ani am vorbit de ziarul lui Cristoiu, de ziarul lui Cristian Tudor Popescu, ziarul lui Marius Tuca, ziarul lui Cornel Nistorescu. Nu vom mai vorbi asa. Sunt deja anumite ziare in conducerea carora nu as putea spune cine se afla, deoarece sunt niste personaje insignifiante.

Va determina acest proces o crestere a presei de tip informativ in detrimentul celei de tip comentativ?

Da, e o intrebare interesanta. Am pledat si inca mai pledez pentru presa care comunica informatii, fara sa le distorsioneze prin supratitluri, prin titluri tendentioase sau prin comentariu, amestecand comentariul cu informatia. Un lider de opinie, aflat in fruntea unui ziar care-si propune sa fie de autoritate, trebuie sa aiba optiuni in fiecatre zi in legatura cu o investigatie pe o anumita tema. Liderul de opinie stia deseori ca in spatele unor evenimente aparent calme se ascunde o serie intreaga de dedesubturi. Si-atunci, ziarul incepea si facea investigatii. Acest lucru nu va mai exista o data cu eliminarea personalitatilor. Daca observam mai ales presa de la inceputul anului, efortul de a vedea ce este dincolo de un gest politic a disparut.

S-a vorbit despre o tabloidizare a presei. Vom asista la transformarea unor ziare gen Romania Libera, spre exemplu,intr-un asemenea produs?

Dupa parerea mea, ce se incearca la noi e mai grav: o tabloidizare soft, in care informatiile sunt un fel de prostioare din acestea de almanah. Este o tendinta ca si cotidianele sa devina un fel de magazine din acestea de femei cu sfaturi: cum sa fii fericita, cum sa cuceresti barbatul ideal. Ca sa va arat ce inseamna aceasta presa fara dimensiuni, fals-voioasa, va dau ca exemplu vizita domnului Traian Basescu la Roma. In toata presa nu am citit nimic despre ce a discutat domnia sa in legatura cu implicarea noastra in Irak, deoarece se stie ca Berlusconi a avut o problema acolo si a anuntat retragearea trupelor. Ce a facut presa? A dat acea scena stupida ca s-a dus la unchiesu’ Traian si a fumat o tigara. A fost evident ca acel eveniment a fost creat de catre consilierii de imagine de la Cotroceni. Aceasta e presa-voioasa. Acum sa nu depreciem tabloidul in general, pentru ca in Marea Britanie exista formatul hard, cu dezvaluiri senzationale si in domeniul politicului, cu impact. La noi nu se vrea asa ceva, ci o prostire a presei.

S-a spus ca publicitatea de stat acordata suporturilor media a fost un fel de mar al discordiei intre oamenii politici si presa. Cum comentati acest lucru?

Suntem in faza in care publicatiile nu mai traiesc nici din tiraj, nici din publicitate, ci din altceva. Cum a fost in perioada ultimului an al PSD – din subventii de la stat, din bani dati de patroni ca sa tina ziarul in viata…

(……)

Se incearca mai nou acordarea publicitatii de stat pe anumite criterii…

In legatura cu acest lucru as vrea sa atrag atentia asupra unui fenomen care a scapat opiniei publice. Actuala Putere, pe vremea cand era Opozitie, a creat o serie de organizatii nonguvernamentale, paralele Clubului Roman de Presa – singura institutie care poate reprezenta interesele presei – iar dupa venirea la putere le-a permis sa participe, cu drepturi egale cu CRP, la discutii despre publicitatea de stat. Centrul pentru Jurnalism Independent si Liga Romana de Presa sunt doua asemenea organisme care nu au nici o legatura cu presa. Oamenii de ocolo nu sunt ziaristi, nu sunt afiliati unei institutii. Marea smecherie a noilor guvernanti este aceea ca, dand importanta acestor organisme, imping in plan secund presa adevarata. Convocarea Ligii Romane de Presa, a Agentiei de Monitorizare a Presei etc. alaturi de CRP mi se pare incorecta. Aceste organizatii pot cel mult monitoriza presa, dar nu pot cere demisii, reglementa criteriile de functionare ale presei sau ceea ce au cerut la intalnirea cu Tariceanu.

Scandalul de la Adevarul, ca si cele de la Romania Libera si Evenimentul Zilei au ridicat o intrebare fundamentala – ce opreste libertatea de exprimare a jurnalistului?

In cele trei cazuri nu putem vorbi de o presiune a politicului. Si in perioada PSD, toate rapoartele ONG-urilor semnalau presiunile politicului. E aberant. Nu au pus degetul pe rana. Este o presiune fireasca a politicului asupra unor carnatari, repet, pentru ca patronatul si-o doreste. Cand un politician vine la putere nu-si propune sa-l elimine pe Cristoiu sau pe Cristian Tudor Popescu, ci face presiuni asupra patronului, si de aici, indirect asupra liderului de opinie. Pe de alta parte, atat Romania Libera, cat si Evenimentul Zilei se inscriau in acel proces de voiosizare a presei, de transformare in fapte superficiale, care sa nu ridice probleme. Si acum exista presiunea patronatului pentru ca ziarele sa nu ridice probleme Puterii, mai ales in aceasta perioada de inceput. Orice noua putere in primii doi ani e fortoasa cu presa. Presa se afla atunci in pozitia in care nici nu poate sa critice, nici nu poate scrie ode, ca s-ar face de ras, si-atunci gaseste o cale de mijloc: scrie despre mama lui Basescu etc.

(…)

Dupa toate aceste evenimente mai putem vorbi de presa ca a patra putere in stat?

Presa a vrut sa fie prima putere in stat si probabil ca ceea ce se intampla acum e si un proces prin care ea isi revine la starea normala. Ajunsese intr-o situatie nefireasca. Devenise singura putere in stat care nu mai era controlata de celelalte puteri. De cate ori s-a incercat o reglementare prin lege a presei, jurnalistii au protestat. La fiecare proces de calomnie, corect de altfel, au protestat. La un moment dat, presa ajunsese sa se creada mai mult decat era. Va ramane antologica interventia unui patron de presa care i-a spus lui Emil Constantinescu, la prima intalnire in ’97 cu CRP, domnule presedinte, noi v-am pus, noi va dam jos. Presa nu da pe nimeni jos, ci poate cel mult sa mearga pe o stare de spirit ca sa nu-si piarda tirajul, ratingul. Toata aceasta figuratie a presei de singura si prima putere in stat va trebui sa dispara si sa ramana a patra. Deja incepe sa coboare in clasament.

Ce ar trebui sa prevada o lege a presei, pentru ca scandalurile la care am asistat sa nu se repete?

N-am inteles niciodata de ce colegii mei s-au opus unei legi a presei. Bine, au fost argumente de genul: Parlamentul va face o lege in asa fel incat sa defavorizeze presa. In primul rand, in Romania nu exista profesia de jurnalist. Angajatul la un ziar nu e neaparat ziarist. In presa interbelica era un sistem care ar putea functiona si acum, potrivit caruia dupa un stagiu de doi-trei ani la un ziar se obtinea un brevet de jurnalist. Acea carte nu avea nici o legatura cu angajarea la un ziar. Puteai fi ca mine sau puteai sa nu scrii, dar brevetul iti oferea anumite facilitati. Ar trebui stipulate foarte clar drepturile celui care beneficiaza de statutul de jurnalist. Mai trebuie reglate raporturile intre patronat, conducerea editoriala si angajati, introducerea clauzei de constiinta, situatia in care se poate vorbi de calomnie si pana unde merge libertatea presei. Mai mare atingere la libertatea presei ca ceea ce se intampla acum nu vad. Pentru a scoate carnatarii din presa ar trebui introduse anumite conditii de infiintare a unui ziar, televiziuni sau radio – sa aiba poate 1 milion de euro in banca.

Scandalurile din presa scrisa prefigureaza o moarte lenta a acesteia?

Daca presa scrisa nu va gasi mijlocul de a face fata concurentei televiziunii, daca nu va acorda o atentie mai mare textului, probabil ca vom putea vorbi daca nu de moartea ei, de o existenta de forma. Se impune o largire a ariei de cuprindere, cum a incercat Jurnalul National. Majoritatea publicatiilor sunt excesiv concentrate fie pe politic, fie pe mondenitati, ori viata romanului din 2005 s-a diversificat uluitor: unii au interese economice, altii sunt interesati de cultura, de gastronomie etc. Pana si obiceiul de a da un singur titlu pe prima pagina e o prostie. Practic, obligi cititorul sa nu citeasca restul ziarului, daca zona nu-l priveste. Ar trebui sa am trei-patru titluri de atac pe pagina intai ca sa cuprinda o diversitate de cititori. Si inca un lucru: cata vreme presa e a cârnăţarilor, ea va fi tot politica, pentru ca au tot interesul sa o mentina asa si, daca nu va muri, cel putin nu va mai interesa.

(Fragmente dintr-un interviu cu Ion Cristoiu, publicat de „Jurnalul national” in 2005)

Read Full Post »


De o mare naivitate am suferit când m-am angajat la Spitalul Judeţean din Timişoara. Chiar îmi plăcea ideea, voi lucra, vorba ceea, în cel mai mare şi mai bun spital din vestul ţării, cu cei mai grozavi medici, cu cele mai înalte performanţe. Ce baftă pe mine, să-l pun în valoare! Aveam idee de rivalităţile din lumea medicală, dar mă străduisem să nu bag prea mult în seamă porcăriile pe care le spuneau medicii unii despre alţii. Anii de presă „pe domeniu” mă învăţaseră câte ceva. Se pare că nu suficient, pentru că un ziarist într-un spital, într-un sistem închis, unde legea tăcerii e la mare preţ, nu poate fi decât un alien, chiar dacă e vremelnic acceptat.

Să nu fiu înţeleasă greşit. Am tot respectul pentru cei care lucrează acolo şi care de multe ori sunt judecaţi greşit. Pentru medicii care ies din gardă cu ochii roşii de nesomn, pentru asistentele care nu mai ştiu cum să se împartă între pacienţi, solicitările doctorilor, rude şi prieteni care vor să li se explice ce se întâmplă cu cei dragi şi lipsa cronică de leucoplast sau seringi sau feşe. Pentru infirmierele care îi spală de tot felul de secreţii pe cei care zac şi, printre mirosurile dezgustătoare emanate de trupurile bolnave (omul e, totuşi, un mamifer mare şi urât), mai au puterea să zâmbească. Pentru specialiştii din ambulator, apăsaţi de birocraţie, care se împart zilnic la 20-25 de pacienţi sau mai mulţi, fiecare cu problemele lui, şi care, tot ei, sunt acuzaţi de toate relele sistemului. Pentru marii profesori care se întorc după-amiaza în spital să vadă cum se mai simte câte un pacient grav bolnav, cum reacţionează la tratament. Pentru toţi cei care salvează vieţi şi vindecă oameni.

Însă nu pot avea respect pentru micimea sufletească, pentru intrigile perverse, pentru dorinţa stupidă a unora de a părea mai grozavi decât alţii, chiar dacă valoarea lor tinde spre zero, pentru cei care nu urmăresc decât să se căpătuiască pe ei şi familia lor, pentru ura fără sens faţă de tot ce e diferit şi faţă de tot ce ameninţă privilegiile celor ce se cred „cineva”. Nu pot avea respect pentru cei care se cred în spital pe propria lor moşie, în sensul iobăgiei, pentru cei care vor controlul şi puterea prin orice mijloace, chiar şi exercitate de după uşa din dos, pentru spiritul de castă al celor care cred că medicul e un fel de zeu suprem, restul lumii (inclusiv colegii cu altă meserie) fiind mult mai prejos decât ei. Nu respect (deşi unii m-au avertizat că ar trebui) clicile de personaje care desconsideră presa, în acelaşi timp le e frică de ea şi îşi imaginează că strategia de imagine înseamnă ori să cumperi ziarişti, ori să fii opac. Din aceste găşti se recrutează cei care au transformat spitalele de stat din România în simple SRL-uri, în locuri unde fără şpagă nu ai parte nici măcar de o privire (ca în orice structură de tip „o mână spală pe alta”, cu ceva putere şi atribuţii de control din iubita noastră patrie îmbătrânită în năravul peşcheşului şi străină de solidele obiceiuri evropeneşti, unde se aude de zeci de ani de competenţă şi eficienţă) şi de unde, dacă nu ai bani sau pile sau noroc, ieşi doar cu picioarele înainte. Nu-i pot respecta pe cei umili şi îndoiţi de şale în relaţia cu şefii, dar aprigi şi încruntaţi cu subordonaţii, pe cei care cred că o funcţie într-o instituţie publică înseamnă accesul nelimitat la un uger plin cu lapte, indiferent că e vorba de bani, de privilegii, de simplă putere sau chiar de recunoaştere internaţională. Iar ugerul acesta trebuie stors cât mai rapid şi mai eficient, pentru că, ah, vai!, până şi pentru aceşti sus-puşi, funcţiile sunt vremelnice.

De sub masca unor înalte titluri şi de după unele halate mai mult sau mai puţin scrobite răzbate uneori duhoarea lipsei de caracter şi chiar a lipsei de respect pentru lege… Asta nu se petrece, desigur, atâta vreme cât nu te apropii prea tare şi cât „faci frumos”, atâta vreme cât nu ştii şi nu spui prea multe. Dacă ai suficient ghinion, rişti să te trezeşti în postura de gândac gata să fie strivit de tot felul de „neprieteni”, de contemporanii cu oarece fotolii de şef pe care ai avut proasta inspiraţie să-i stârneşti, fie şi ca un simplu pion într-un joc pentru putere. Reţeaua de influenţe funcţionează mult mai bine decât spitalul în sine, imperceptibil pentru cei din afară, iar capetele ce nu se pleacă sau nu corespund trebuie tăiate.

Read Full Post »