Scriu, deci exist?

Multă vreme, a scrie zilnic, uneori mai bine, alteori nu, a fost pentru mine un mod de a-mi câştiga existenţa. Dar, dacă viaţa merge înainte, plăcerea de a mânui cuvintele nu moare, cum o ştiu toţi cei care au gustat din fructul cu coajă dulce şi miez amar al presei. O agendă, un pix, geanta grea luată pe umăr şi veşnica grabă. În fiecare zi, ceva nou. În fiecare zi, alţi oameni sau aceiaşi, dar cu altă faţă. Puţinul bine pe care îl poţi face şi rarele ocazii când ţi se mulţumeşte. În fiecare zi aproape, câte o nouă dezamăgire, pe care o pui lângă agendă, în traista care se face tot mai grea. Cari în ea şi frustrări, şi cinism, dar şi ceva luciditate. Nu contează, îţi place. Măcar să ştii, măcar să poţi spune adevărul, aşa cum îl vezi tu. De ce? Scrii, deci exişti?