-Mi-a fost milă de Băsescu

Nu ştiu alţii cum sunt, dar ieri mi-a fost ruşine şi am simţit chiar milă pentru Băsescu. Nu l-am votat, nu-mi place, dar – dincolo de părerea mea – este preşedintele României. Să-l văd acolo, la Tuşnad, mic, uşor cocoşat, cum stă între Laszlo Tokes şi Viktor Orban, cu căştile în urechi, în ţara lui, tratat ca un străin, mi s-a părut tare ciudat.
Unde era Zeus, unde era marele făcător şi desfăcător de guverne? Unde era tipul care ne abureşte – prin gura lui Boc – cu binele românilor? Cât de jos poate să coboare? Atât de jos încât să-l asculte pe europarlamentarul român Tokes, vicepreşedinte al Parlamentului European (susţinut de grupul popular, inclusiv de PD-L plus EBA), într-o localitate din România, o ţară unde limba oficială este româna, conform constituţiei, la căşti? Iar după ce fostul pastor timişorean s-a distrat din vorbe (cu o zi înainte îi îndemnase pe secui să iasă în stradă ca să-şi ceară drepturile) cum “a” vrut muşchii lui cu Ardealul, autonomia şi alte chestii tipice, arhicunoscute şi plictisitoare chiar şi pentru UDMR, omul (sau preşedintele?) Băsescu a ţinut un discurs leşinat, scris neinspirat de unul din consilierii lui care cunoştea, probabil, doar tema întrunirii şi nimic altceva. Nici un fior de inspiraţie, nici o indignare neaoşă – astea sunt păstrate pentru profesoarele cu casa inundată. Nici măcar adresarea familiară cu “Viktor” către premierul Ungariei nu i-a mai salvat imaginea, O imagine tipică de bărbat român (în cel mai nasol sens al cuvântului, să mă scuze domnii), viteaz prin bucătărie cu membrii familiei, dar mic şi umil când are de-a face cu cei străini de clanul lui.
Ca om, mi-a inspirat milă. Ca preşedinte, poate mi-a confirmat prestaţia slabă şi, ceea ce nu credeam, lipsa de autoritate. Mai mult, m-a dus cu gândul că ar fi, de fapt, un produs de laborator, o marionetă, un mit expirat. Foarte trist, părerea mea. Se afla acolo ca în bancul cu ţăranul care îşi aduce gloaba la târg şi recunoaşte că patrupedul nu e în stare de nimic, răspunzând celor curioşi să afle de ce s-a mai ostenit cu drumul: “Apăi ca să-l fac de minune!”.
Să ne înţelegem bine; toată povestea mea nu are treabă cu ungurii. Îmi place Ungaria şi mă simt bine când merg acolo, mi se pare mult mai civilizat, iar oamenii sunt ok. Ceea ce nu înseamnă că trebuie să ne facem preş în faţa unora (sau a altora) pentru interese mărunte. Tot ce mi-aş dori ar fi ceva demnitate, măcar la nivel instituţional, pentru că Preşedinţia României ar trebui să fie un simbol. Şi nu mi se pare că ar fi.