Câteodată mi se apleacă de tot. Şi de ştiri, şi de şnapani, şi de politicieni şi politruci, şi de indicaţii preţioase, şi de soarta imbecilă în care suntem prizonieri, ca nişte actori într-un film stupid, cu buget de criză şi regizor fără pic de talent, cu scenarist corigent la română, cu producător ţepar şi zgârcoman. Pe scurt, jucăm într-o chestie în care nimeni nu e ce pare a fi şi, mai rău ca orice, nimeni nu e ceea ce ar trebui…
…Şi atunci, ca să ies din asta, ascult câte o piesă “tare de tot”. Şi mai iau câte o porţie din universalul medicament al râsului. Pentru azi vă recomand următoarea melodie, zic io, aproape profundă:
