Ce-i aia „jurnalişti cu renume”?

Un patron dintre aceia ce stau bine în vreun top menţiona, zilele trecute, gustul amar pe care i l-ar fi lăsat relaţia cu presa, mai exact, cu anumiţi „jurnalişti cu renume”. Tot rumeg de atunci noţiunea asta şi nu reuşesc să-i dau de capăt. Ce-i ăla jurnalist cu „renume” (faimă etc.)? Cum se capătă „renumele” ăsta, mai ales într-un oraş de provincie ca Timişoara, cu o presă – să mă ierte ziariştii care îşi câştigă pâinea din cuvinte, dar ăsta-i adevărul – cam leşinată şi roabă aproape deplină a cooperativei?

Umblând cumva la teorie, ce ar trebui să aibă un jurnalist? Păi, ia să vedem… Ceva şcoală – de stat sau particulară, nu contează, că realitatea bate facultatea –, să scrie corect româneşte (Oh, Doamne, limba română e tare grea!), să scrie bine (plăcut cititorului, într-un limbaj alert, viu, care te conectează la articol), să aibă idei noi, intenţii bune, relaţii. Da, era să uit: să-i placă ceea ce face. Pentru „renume”, tot teoretic, ar trebui să aibă exclusivităţi, materiale de impact, cojones, pur şi simplu. Iar exclusivităţile astea să nu fie rezultatul transformării respectivului jurnalist în „trompeta” cuiva. Decât dacă subiectul merită şi omul ştie să păstreze echilibrul, aparenţa aia de obiectivitate, fără de care îşi pierde credibilitatea. În faţa cui, s-ar putea spune, că avem o ţară de proşti? Mda, iată o dilemă. Prostia nu doare şi nici n-are leac, iar eu oricum băteam câmpii pseudo-teoriei.

Să ne întoarcem la „renume”. Dacă renumele ăsta se traduce prin a te da şmecher la conferinţele de presă, adunând în jurul tău o „bisericuţă” de mândruţe în extaz că tu lucrezi la un organ de presă „de Bucureşti”, prin a şuşoti conspirativ, cu aerul că oricum tu ştii mai multe decât restul „prostimii” aflate acolo sau prin a-ţi exprima păreri pe care şi-aşa nu ţi le-a cerut nimeni, atunci „renumele” e egal cu zero. A, dacă a doua zi citeşti un articol mult mai bun decât al celorlalţi, mai bine documentat, mai bine scris, atunci da, îţi poţi scoate pălăria şi poţi trece peste „fiţe”. Altfel, omul nu e decât un alt frustrat, dornic să se bage în seamă, membru al cooperativei de presă, în care dialogurile decurg la modul: „Tu ce dai azi?”, „Nu ştiu, nu prea am ce. Îl dau pe ăla cu chestia aia şi cam atât”, „Care chestie? Zi şi mie… Hai, trimite pe mess datele, te rog”, „Păi…”, „Hai, că-ţi spun eu cum a fost la evenimentul x”, OK, stai să-l scriu” etc., etc. Şi aşa, toată presa scrie acelaşi lucru, cu mici modificări de topică. Ce documentare, ce efort personal într-o lume care ar trebui să fie individualistă şi în permanentă concurenţă? Să ne înţelegem, am mai primit şi am transmis şi eu date despre diverse acţiuni, că om sunt şi eu, iar dacă faci notă discordantă şi refuzi să colaborezi, te autoexcluzi. Am mai avut şi surpriza să fiu certată că am dat un subiect înaintea altora, că aşa-i pe la noi. Şi, până la urmă, de ce m-aş plânge de uniformitatea presei timişorene, când ajunge să urmăreşti jurnalele tv de ştiri din Bucureşti, trase aproape toate la indigo, de juri că România e un sat, cu aceleaşi babe la aceleaşi porţi, înşirând aceleaşi bârfe monotone? Dar, de la cooperativă până la „renume” e cale lungă.

O altă variantă de „renume” este să te laşi folosit de anumite instituţii, organe, organizaţii sau chiar persoane particulare. Un joc dubios, care cere stomac tare, dar care îţi oferă oarece glorie, iar cititorii ar putea trage concluzia „Combate bine, dom’le!”. Urmează şi salariul pe măsura „cotei”. Că tu, jurnalistul cu renume, nu mai ai nici personalitate, nici merite în jocul ăsta, nu mai contează. Riscul mare e să nu pici în capcana „gura bate fundul”.

Pentru adevăraţii amatori de senzaţii tari, contondente chiar, există şi varianta renumelui pe baze mercantile, după principiul „cine dă mai mult”. Ca să scrii sau ca să nu scrii. Ca să iei o persoană drept „ţintă” şi s-o împroşti cu tot rahatul din lume, uitând că aceia care ţi-au cerut asta sunt cel puţin la fel de păcătoşi. Un jurnalist fără renume, dacă nu e de-a dreptul fanatic, atacă pe cineva o dată, de două ori, după care ori se plictiseşte, ori e prins de alte subiecte, că tarlaua e cât vezi cu ochii. Unul cu renume face „campanii”, lui şi numai lui i se livrează materiale de gata şi, probabil, un blid suplimentar de linte, pe care îl îngurgitează fără să clipească. Foamea e mare, iar frustrarea şi mai şi. Până şi specia asta e de înţeles, omeneşte vorbind, până când nu-şi face un mod de viaţă din comercializarea „renumelui”.

Greu cu „renumele” ăsta! Dacă nu-l ai, se cheamă că eşti incapabil sau neadaptat. Dacă-l ai, te comentează toţi „pigmeii”. Ba, pe deasupra, mai dai şi pretext de gust amar unor persoane care numai de naivitate nu pot fi suspectate. Noroc că nu-s mulţi „jurnalişti cu renume”. Marea majoritate îşi văd de treabă într-o lume din ce în ce mai ţâcnită şi îşi caută renumele prin materiale de presă valoroase, în măsura în care sunt în stare de asta. Au ei defectele lor, dar în mod sigur merită respectul patronilor, politicienilor, funcţionarilor despre care scriu sau vorbesc, pentru că avem nu numai conducătorii, dar şi presa pe care o merităm.